Catalin Francu, absolvent MIT, software engineer Google
Olimpiadele au fost rampa mea de lansare in plan profesional. Fara prima mea olimpiada pe sector din clasa a IX-a (unde era cat pe ce sa nu ma calific), probabil n-as fi ajuns nici la IOI, nici la MIT, nici la Google.

Mai pe larg, olimpiadele mi-au imbogatit enorm viata profesionala si personala, atat in liceu cat si dupa. Am cunoscut profesori devotati cu care am ajuns sa colaborez si mi-am facut prieteni buni cu care tin mereu legatura, desi ne vedem poate o data pe an. Jumatate din CV-ul meu contine impliniri legate de lumea olimpiadelor.

Sigur, n-am mai fost la o olimpiada de noua ani, si lucrul asta se vede. De atunci, am invatat C++, Java, PHP, MySQL, Matlab, Lisp, Prolog, appleti, servleti si o droaie de acronime. Dar in ansamblu ma simt mai ruginit decat acum noua ani, pentru ca foarte rar am parte de o problema care sa ma provoace. Am tone de unelte, dar putin de rezolvat.

Scaparea este in micile probleme de care ma izbesc in munca mea de zi cu zi. Stiu sa parcurg un arbore? Stiu sa manipulez niste liste simplu inlantuite? Stiu sa interclasez n vectori ordonati? Stiu, pentru ca olimpiada a facut din lucrurile astea niste exercitii banale, indiferent in ce limbaj trebuie sa le implementez. Uneori ma izbesc chiar de probleme mai grele (de exemplu, a trebuit sa implementez propriul meu diff), care sunt adevarate cirese pe tort.

Dupa parerea mea, toate limbajele si mediile de programare cunoscute nu merita mai mult de un rand in CV. Daca nu pot deveni fluent intr-un limbaj nou in cateva saptamani, atunci probabil informatica nu e pentru mine. Daca scriu cod, dar habar nu am ce complexitate are, daca mi-e totuna ca O(n^2) este mai prost decat O(n), atunci in mod sigur informatica nu este pentru mine.

Limbajele vin si se duc, dar algoritmii raman. Pascal nu mai stiu, dar schemele logice am sa mi le amintesc cat voi trai.

19353 vizualizari